O nouă descoperire în fizica cuantică: Timpul nu există!
Așa
spun cele mai recente cercetări din domeniul fizicii cuantice – timpul nu
există, nu a existat și nu va exista niciodată, ideea că timpul trece, se
scurge, este absurdă. În timp ce citiți acesta frază, vă gândiți, probabil, că
momentul acesta, acum, corespune la ceva ce tocmai a trecut. Clipa de față are
ceva real, în această clipă ne putem aminti evenimente din trecut sau putem
anticipa ceva din viitor, dar de trăit trăim doar în prezent. Avem senzația
trecerii timpului, intuiția, felul nostru de a fi, obișnuințele noastre, tot ce
am învățat ne spune că viitorul este deschis până devine prezent, iar trecutul
este de neschimbat. O astfel de percepție a timpului este, indiscutabil, fixată
în limbajul nostru, în gândurile noastre, în comportamentul nostru și, dacă nu
există timp, de ce este atât de prezent în tot ceea ce facem?
Cercetătorii în
domeniu, mai cu seamă cei specializați în fizica cuantică, sunt din ce în ce
mai preocupați de această divergență între înțelegerea științifică a timpului și
percepția intuitivă a acestuia la nivel individual. Încă din 1905, Einstein,
definind teoria relativității restrânse, s-a desprins de perspectiva impusă de
fizica tradițională, arătând că timpul nu este o constantă universală, deci
trecutul, prezentul și viitorul sunt noțiuni relative, iar în 1915, și-a
completat teoria, incluzând, în demonstrația sa, și efectul de gravitație.
Ecuația
Universului fără conceptul de timp
Un
pas înainte în demonstrarea faptului că timpul nu există a fost făcut în 1967,
când fizicienii John Wheeler si Bryce DeWitt au conceput ecuația care le poartă
numele – ecuația Wheeler – DeWitt – sau “funcția de undă a Universului”, în
care noțiunea de timp nu mai există. Este o teorie controversată încă, la o
reprezentare științifică a Universului fără ideea de timp considerându-se că se
va ajunge abia când va fi descoperită formula care să pună laolaltă
relativitatea generală a lui Einstein, ecuația Wheeler – DeWitt și principiile
fizicii cuantice.
Fizicianul englez
Julian Barbour (născut în 1937) și-a canalizat cercetările în acest sens, al
reconcilierii celor trei aspecte menționate anterior, explicând de ce “oamenii
sunt siguri că timpul există, dar le scapă mereu printre degete”. Le scapă
printre degete, spune Barbour, pentru că, de fapt, “timpul, în ansamblu, există
în “felii” de spațiu”. Trecutul nostru este o altă lume sau o altă configurație
posibilă a Universului. Este un alt “acum”. Nu avem altă dovadă a trecutului,
afirma Barbour, decât memoria noastră. Iar viitorul este doar în măsura în care
gândim la el. Clipa nu este timp, timpul este în clipă”. La nivelul realității
profunde, nu există timp, spune fizicianul englez, ceea ce contează este modul
în care obiectele interacționează, pe diversele tranșe de spațiu. Creierul
nostru este cel care asamblează aceste interacțiuni, trimițându-le spiritului
nostru în aceeași manieră în care, dacă vedem fotografii succedându-se cu
viteza de 24 imagini/secundă, avem impresia de mișcare. Dar nimic nu se mișcă.
Ceea ce oamenii numesc timp este o iluzie. Universul cuantic este static, nimic
nu se schimbă, diversele instantanee există simultan. Este important de știut
că Julian Barbour și-a făcut cercetările în afara instituțiilor, pentru a evita
sindromul “publish or perish” (“publici sau pierzi”), pentru a avea o libertate
totală în ceea ce afirmă. În acest scop, și-a cumpărat o mică fermă în
apropiere de Oxford, trăind din traducerea în engleză a cărților savanților ruși.
Italianul Carlo
Rovelli (născut în 1956), specializat în gravitația cuantică, director la CNRS
(Centrul Național de Cercetare Științifică, din Franța), consideră și el că
scurgerea timpului este o iluzie generată de cunoașterea incompletă a legilor și
regulilor Universului. Teoria sa se bazează pe conceptul de gravitație cuantică
în bucle, susținând că fiecare obiect are timpul său propriu, care nu se
“scurge” în același fel dacă obiectul se afla, de exemplu, în interiorul sau în
afara galaxiei, deci depinde de câmpul gravitațional în care se găsește. Foarte
sugestiv, fizicianul italian compara timpul, în accepțiunea tradițională, cu
suprafața unei ape care își pierde înțelesul dacă este analizată la nivel
atomic. Același lucru îl transmitea, de altfel, în alte cuvinte, și Einstein,
în 1955, când s-a stins din viața bunul său prieten Michele Besso, despre care
spunea că “a părăsit această lume, dar aceasta nu înseamnă nimic, pentru că
oameni ca noi știu că distincția dintre trecut, prezent și viitor este doar o
iluzie”.
În 2007, Benjamin
Libet, cercetător la departamentul de psihologie al Universității din San
Francisco, primul care a primit un “Premiu Nobel virtual”, din partea
Universității austriece Klagenfurt, pentru rezultate remarcabile în cercetarea
conștiinței și a liberului arbitru, a publicat o carte intitulată “Spiritul
dincolo de neuroni”, în care demonstrează că, atunci când luăm o decizie, este
doar o iluzie că hotărârea ne aparține, în realitate un grup de neuroni, în
cadrul unor procese extrem de complexe, făcând acest lucru, noi doar “alegând”
ceva ce s-a întâmplat deja. Adică există un decalaj între timpul subiectiv,
când credem că “luăm decizii” și ceea ce mecanismul nostru neuronal a făcut
deja.
“Săgeata timpului”
și călătoria în timp
Când se pune
problema existenței/nonexistenței timpului, toată lumea, de la oameni de știință
la nespecialiști, se întreabă de ce “săgeata timpului” are un sens unic, spre
viitor, și care este adevărul despre călătoria în timp, atâta vreme cât, cel puțin
la nivel teoretic, “găurile de vierme” care leagă “găurile negre”, ca niște
tunele, având un capăt în trecut și altul în timpul prezent, ar putea da
această posibilitate. La nivel strict teoretic deocamdată, o călătorie în timp
ar presupune crearea unei “găuri de vierme” (numită și pod-Einstein-Rosen),
accelerarea, până la viteza luminii, la unul dintre capetele “găurii negre”, a
unei navete spațiale, iar întoarcerea nu ar însemna “trecerea timpului”, pentru
că, din perspectiva unui observator extern, s-ar produce doar o “dilatare” a
timpului. Cu alte cuvinte, cine ar intra în extremitatea accelerată, ar “ieși”,
la extremitatea staționară, la același moment de timp ca cel inițial. Pentru
toate acestea, se estimează că ar fi nevoie de atâta energie câtă emite
Soarele, pe durata existenței lui. Pentru călătoria în trecut, o echipă de
cercetători israelieni, conduși de profesorul Amos Ori, a conceput un model
bazat pe curbura spațiu-timp, studiu care a fost publicat, încă din 2007, în
revista “Physical Review”.
Captiv în ceea ce
el însuși a gândit referitor la timp, ca fiind liniar și ireversibil, omul,
indiferent de epocă, a trăit și trăiește acest vis al posibilității de a
stăpâni timpul, de a se sustrage timpului, de a se întoarce în trecut sau de a
călători în viitor. “Săgeata” timpului pare a avea un sens unic, dar
mecanismele gândirii noastre nu sunt încă pregătite pentru a accepta ceea ce
cercetările recente ale fizicii cuantice par a susține tot mai convingător, și
anume că “nu ceasurile măsoară timpul, timpul este definit prin ceea ce măsoară
ceasurile”. “Ne-am obișnuit să trișăm”, cum spunea foarte sugestiv, fizicianul
menționat anterior, Carlo Rovelli. Suntem prinși între adevăruri, iluzii,
percepții subiective, trecut, prezent și viitor, creierul nostru pare a lua
decizii fără să ne anunțe, noi doar constatând ceea ce a avut loc de fapt, o
mulțime de paradoxuri și incertitudini, care reprezintă “timpul” vieții
noastre, și o foame de “a ști” mai puternică acum (“acum”, singura
certitudine!) decât oricând. Cum am putea să acceptăm, in conditiile in care nu
există gând, actiune de-a noastră, in care să nu fie vorba despre timp, că
“Timpul nu există, nu a existat și nu va exista niciodată”! Ceea ce este insă
de necontestat este că știința, cunoașterea noastră despre Univers și
despre noi înșine se rescriu. Cu viteza luminii!
Comentarii
Trimiteți un comentariu