Eminescu.
Dupa un email trimis de prietenul meu Râpă Romeo
Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei
fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său,
Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în
minte. L-am văzut şi eu.... era izbitor de frumos. Era imposibil să apară
într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce
nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin
într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său
de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor
Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a
petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos.
Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar
ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se
închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate
de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când
vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce
ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără
cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum
era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”.
Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună.
Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie
1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului
Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea
l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metallic de spital, închis în
”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în
nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit
medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”.
S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. Halatul ponosit avea să fie, de
fapt, de-o valoare incomensurabilă... Într-unul din buzunare se afla un mic
carneţel. Pe acesta erau scrise... poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o
oră înainte de moarte.
Stelele-n cer
Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./
După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn;
Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./ Până ce
mor,/ Pleacă-te îngere/
La trista-mi plângere/ Plină de-amor./ Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/
Şi necuprinsele/ Singurătăţi./ Nu e
păcat?/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?
(Articol trimis de prietenul clubului nostru, dr. Nicolae Cernăianu din
Germania)
Un frumos omagiu
Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog.
A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român.
Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul.
A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este
vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu
și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini.
A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de
dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru
obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile
imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau
legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din
ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această
lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame
și frică - acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile - alături de el.
Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de
radio.
Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa
cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru
că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate - la
cursuri sau la examene - și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei
înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți
cei care o cunoșteau.
În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere
din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc.
Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la
dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească
singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile
lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în
principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice
de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi
estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini).
O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas
în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și
colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.
Însă opera ei este mult mai vastă. După '90, Amita Bhose a suferit multe
umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita
în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a
făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara
ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de
ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(...)
Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbra în
sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene,
o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de
Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la
Dunăre:
Din codru rupi o rămurea
Ce-i pasă codrului de ea?
Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața
Amitei:
- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)
Eminescu și creștinismul.
Fragment din Creștinismul Românesc de Simion Mehedinți (Fundația Anastasia
1995)
Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai
Eminescu) aproape același lucru. …ce înseamnă sentimentul religios al masei
românești în concepția lui Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa
Rugăciune către Maica Domnului. Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu
va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga
creștinătate…
Notă: Puțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase
rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă. Și
mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către
Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.
Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al
XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie
2005, Vatican) a fost puternic impresionat
de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune
frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte
de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în
Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai
Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei
ceremnii Angelus. (evz.ro 15 ianuarie 2019).
Crăiasă alegându-te,
Ingenunchem rugându-te,
Inalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maica prea curată
Si pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră făcem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară,
O, Maică prea curată
Si pururea fecioară,
Marie!
Comentarii
Trimiteți un comentariu