Cum se stâlcește limba română

 

Mircea Kivu,

România liberă din 11 martie 2014

 

Recunosc, m-am numărat printre cei care, în urmă cu aproape douăzeci de ani, îl ironizau pe senatorul George Pruteanu pentru tenacitatea cu care se încăpățâna (și a reușit) să promoveze Legea Limbii Române. O socoteam (și încă o socotesc) în general inutilă, căci o limbă vie are propriile mecanisme de dezvoltare, și excesivă prin anumite prevederi. 

Nu sunt nici azi de acord, de exemplu, că „în cazul textelor de interes public scrise în limbi străine, aflate la vedere în locuri publice sau difuzate prin mijloace de informare în masă, traducerea completă în limba română trebuie să aibă caractere de aceleași dimensiuni cu cele ale textului în limbă străină și să facă parte integrantă din ansamblul grafic respectiv”. Dacă, de exemplu, un patron dorește să evidențieze specificul italian al restaurantului său, denumindu-l „La Trattoria”, nu văd de ce l-am obliga să adauge pe firmă neaoșul „Ospătăria”. Nu pot, pe de altă parte, să nu remarc procesul accelerat de degradare a limbii vorbite, și chiar a celei scrise, care se petrece sub ochii noștri. Tot mai des întâlnesc persoane care cred că „patetic” înseamnă penibil și nu plin de patos; că „oficiu” înseamnă birou și nu încăperea atașată sufrageriei; că „a aplica” înseamnă a solicita și nu a pune în practică, sau a fixa ceva peste altceva; că „actual” înseamnă real, adevărat, și nu ceva ce se petrece în acest moment; că „determinat” înseamnă hotărât (să atingă un scop) și nu precizat, stabilit, indus; că „agrement” înseamnă înțelegere și nu distracție, și lista poate continua la nesfârșit. 

Explicația fenomenului constă în faptul că o întreagă generație a înlocuit cultura cărții cu cea a televizorului. Tinerii de azi și-au hrănit adolescența cu filme prost (sau deloc) traduse. Evident că, atunci când întâlnesc un cuvânt relativ necunoscut, îl asociază cu sensul celui de rezonanță asemănătoare auzit într-un film american („Man, you are a pathetic loser”), mai degrabă decât cu cel din titlul simfoniei ceaikovskiene. 

O altă serie de schingiuiri frecvente ale limbii constau în „anglicizarea” unor cuvinte sau expresii, precum „realistic” în loc de „realist”, „face sens” în loc de „are sens” sau producerea de barbarisme acolo unde există cuvânt românesc echivalent: a „targeta” în loc de a ținti, „job” în loc de slujbă etc. – Folosirea cât mai multor astfel de termeni a devenit un fel de criteriu de atestare a apartenenței la un corp profesional. 

La accentuarea acestei tendințe contribuie, paradoxal, apetitul conaționalilor pentru învățarea limbilor străine. După știința mea, suntem singura țară din Europa în care, deși sunt disponibile pachetele diferitelor programe de calculator în limba română, sunt utilizate aproape exclusiv cele în limba engleză. Față de generația „baby-boomers” (cea care are astăzi peste 50 de ani), care învăța îndeobște limba franceză, generația X (născută după 1960) a preferat limba engleză. Ei bine, cunoașterea limbii franceze permitea, în cele mai multe cazuri, formarea de analogii corecte pentru că majoritatea fondului de cuvinte era fie provenit din latină în ambele limbi, fie importat de noi prin filieră franceză. Dimpotrivă, încercarea de a înțelege sensul unui cuvânt din limba română pornind de la cel englez asemănător conduce adesea la confuzii de genul celor enumerate mai sus – fenomen cunoscut de către lingviști drept „false friends” (prieteni falși). 

A explica fenomenul nu înseamnă a-l scuza. Cineva ar putea argumenta că, la urma urmelor, limba este un produs social, este vie, deci evoluează. Că este un cod și, dacă majoritatea vorbitorilor atribuie cuvântului „patetic” sensul de penibil, foarte bine, n-avem decât să adăugăm în dicționar noul sens și gata. Da, numai că în felul acesta limba sărăcește, căci aveam deja unul sau mai mulți termeni pentru sensul din engleză, în schimb nu vom mai avea cum să exprimăm sensul originar, ceva care emoționează într-un mod plin de emfază, de afectare. 

Culmea e că nici nu se obține o simplificare a limbii, căci se constată adesea că, în locul variantei corecte, este utilizată una greșită, dar mai lungă (probabil, aparent mai sofisticată): „visuri” în loc de vise, „succesuri” în loc de succese, falsul acord pentru un verb impersonal („trebuiesc” în loc de trebuie), adăugarea de sufixe care denaturează sensul pentru o aparență de savantlâc („condiționalități” când e vorba de simple condiții; a „suspiciona” pentru a suspecta). 

Știu că gramatica n-a fost niciodată o materie simpatică la școală. Literatura însă ar putea fi, cu condiția unui efort didactic. E drept, nici cartea nu mai e ce a fost, recursul la lectură s-ar putea dovedi ineficient căci văd librăriile invadate de traduceri agramate sau chiar lucrări „științifice” redactate de la bun început într-o limbă aproximativă. Ei bine, cred că în acest domeniu, al paginii tipărite, legea Pruteanu ar trebui să producă efecte.