Testamentul lui CEAUȘESCU
Primit pe email sub titlul
„Testamentul lui CEAUȘESCU”
Sursa „www.inforor.com” nu mai există:
In ce lume trăim...?
După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în
blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul
prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe
înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere
întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de
lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus
României penalizări pentru plăţi anticipate.
Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.
Există indicii că în
noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar
fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia
Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t.
Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol
din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi
una extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în
propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de
FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim
pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să
acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare.
Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul
căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile
de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a
ţării noastre.
FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de
ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996
tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să
fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de
Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate,
aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987
circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei
ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250
miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte
se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu,
germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea
întrucât ele sunt evaluate azi la 6.000 !!!!! de miliarde de euro. În acei ani,
aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici
la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă.
Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi
telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia
primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele
din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi
Săcărâmb).
După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni
de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale
rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul
producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după
1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989.
Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu
concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată
electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor.
Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să
producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet
şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună
ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.
Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu,
.
Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu,
cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere?
Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian
şi el geolog de meserie?
Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu,
proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu
fost membru CPEx al PCR?
Pe baza estimărilor specialiştilor săi,
Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel
încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze
de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.
Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de
secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un
fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin
intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde
USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură
în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de
lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini
proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele
prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate
acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud.
Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau
cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.
Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea
nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul
lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate
fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a
întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu. BRCE, care
după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în
1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite
nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste,
provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după
Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului BNR.
Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la
privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a
obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank,
din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR
românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de
plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României
ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi
trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil,
căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu.
Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington.
În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare
bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din
Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se
mai încadrează în standardele internaţionale.
Prin
aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al
BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine,
greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale.
România a fost astfel interzisă pe lista
producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext
pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc.
Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de
presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care
demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin
aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu
destinaţia Germania.
În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur
Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică
61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind
astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu,
licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt 8 firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.
Comentarii
Trimiteți un comentariu