TUDOR ARGHEZI

 

Descoperire uimitoare a lumii literare:        Tudor Arghezi, copilul din flori al bonei unguroaice, Ergézi Rozália   Oficial, se cunoaște că marele poet Tudor Arghezi este fiul lui Nae Theodorescu şi al Mariei Theodorescu. Totuși, o umbră de îndoială plutea cu privire descendență pe linie maternă. Scriitorul secui Ferenczes István a realizat o cercetare prin care demonstrează că mama lui Tudor Arghezi este chiar slujnica din casa poetului, o femeie de etnie maghiară. Poetul Vladimir Udrescu a prezentat în revista de cultură „Portal Măiastra“, care apare la Târgu Jiu, descoperirea făcută, în urma unei cercetări laborioase şi de durată, a scriitorul secui Ferenczes István, care pare că a elucidat misterul care plutea în biografia marelui poet. Cercetarea a pornit de la o vizită pe care poetul Kányádi Sándor i-a făcut-o lui Arghezi, în urma căreia acesta constată că marele poet român nu era străin de limba maghiară. „În numărul pe ianuarie anul curent al revistei de limbă maghiară „Szekélyföld“, care apare la Miercurea Ciuc, Ferenczes István publică un amplu şi incitant studiu, intitulat Arghezi-Ergézi. La prima ochire, preocuparea unui autor de factura lui pentru biografia argheziană poate părea bizară. Dar Ferenczes, autor de limbă maghiară din România, a intrat în contact, în chip firesc, cu literatura română. Nu este, așadar, străin de existența literelor autohtone, mai cu seamă că viețuiește printre confrați majoritari, într-un mediu multicultural. Ce l-a îndemnat să purceadă, însă, la o asemenea investigație? Din câte susține, l-a incitat vizita poetului Kányádi Sándor, în anul 1962, făcută lui Tudor Arghezi, la Mărțișor. Acesta dorea să-i arate patriarhului liricii naționale un grupaj de poezii traduse de el și apărute pentru întâia oară în ungurește. Primit cordial, junele autor maghiar a avut surpriza să afle, chiar din gura celui ce poseda „geniu lingvistic” (Vladimir Streinu), că «Én is tudok kicsit magyarul. Emberek vagyunk, megértjük egymást». Adică: «Și eu știu puțin limba maghiară. Suntem oameni cu toții, trebuie să ne înțelegem». Numai la o atare surpriză nu se aștepta Kányádi! E drept, prin lumea literelor românești se mai strecurase știrea că Arghezi ar pricepe și ceva ungurește. Dar ca, la cei 82 de ani ai săi, Arghezi să-i mai și înșire cu precizie, în maghiară, numele mai multor sate secuiești din Valea Homorodului era prea de tot. E vorba de localități cu ape minerale, din care «își potolise setea în timpul copilăriei», după cum îi preciza vizitatorului.  Uimit, Kányádi socoate că „trebuie să fie ceva la mijloc” cu acest om care, la senectute, rostește exact cuvinte, toponime şi propoziții „atât de curat” în maghiară. Și se întreabă de unde o fi învățat scriitorul român «puțină limbă maghiară?». Nu cumva de la «slujnica secuică a familiei Arghezi?». Aceea care l-ar fi adus, vara, în vacanțele școlare, pe aceste meleaguri, amintite de poet? Locuri din care chiar ea se trăgea? De la acest insolit, dar relevant episod, demarează Ferenczes meticuloasele lui investigații. Cu ochi rutinat, panoramează întregul dosar al ascendenței argheziene: bunici, tată, mamă – autentici și vitregi, frați – vitregi, «de lapte» și rubedenii. Revizitează toate studiile de gen existente. Se preumblă prin așezări transilvane care-i furnizează informații noi și semnificative în privința subiectului abordat. El răscolește arhive, cercetează registre, matricole bisericești de pe Valea Homorodului. Precum „un detectiv”, cum se autodefinește, iscodește istoria măruntă, dar grăitoare a faptelor. Descoperă înscrisuri ispititoare, extrage date lămuritoare din mitricile unor parohii sau din actele unor primării. Pune cap la cap toate informațiile, întocmește hărți sentimentale şi de rudenie, schițează profiluri plauzibile ale celor implicați în această veritabilă poveste cu suspans, analizează, compară, interoghează documentele, înlătură confuzii şi plăsmuiri, destupă așa-zicând izvoare neștiute, tinde – altfel spus – a dezghioca adevărul de sub pojghița uneori protectoare a mistificărilor. În acest chip, istoricul literar reface biografia aurorală ne schimonosită a lui Tudor Arghezi. Recuperează, prin contribuții proprii pertinente, o istorie literară tabuizată nu doar prin clișee, ci și prin manipulări. Metamorfoza existenței dintru început a cântărețului «boabei și fărâmei» se dovedește a fi încâlcită, cu o arhitectură incongruentă. In căutarea adevărului, Ferenczes pornește – exploatând întreaga documentație la îndemână – din amonte spre aval. De la izvoare, de la origini, spre finișul vieții acestei femei. O mamă cu o existență atât de contondentă, de traumatizantă“, arată Vladimir Udrescu. Rozália a lucrat la prăvălia de lângă cofetăria lui Nae Theodorescu Ferenczes István descoperă locul de naștere al mamei lui Arghezi, anume în localitatea Vlăhița, aflată între Miercurea Ciuc și Odorheiul Secuiesc. Bunicii paterni erau de origine germană și de la aceștia a deprins, într-o oarecare măsură, limba germană. Tatăl, miner de meserie, a murit atunci când Rozália avea doar 13 ani. Șase ani mai târziu, ia drumul Bucureștiului și se angajează la o prăvălie, chiar lângă cofetăria la care lucra Nae Theodorescu. „În urma unor demersuri stăruitoare, cercetătorul harghitean descoperă, în registrul matricol al parohiei romano-catolice din Vlăhița / Szentkeresztbánya, datele de naștere de fetiței Ergézi Rozália. Odată cu această dezvăluire, se spulberă alegațiile unor cercetători, de altfel bine intenționați, care s-au arătat sceptici în privința originii ardelenești a mamei lui Arghezi, darmite la obârșia ei ungurească sau secuiască! Săsoaică de la Brașov, conform unor surse aproximative, ar mai merge. Nemțoaică, da, s-ar mai potrivi, întrucât chiar poetul a afirmat, în unele împrejurări, că „bona” copiilor Mitzura și Baruţu (mama lui, Rozália, de fapt) ar fi de sorginte germană. La rându-i, chiar Rozália a declarat, cu diferite ocazii, că ar avea o asemenea proveniență. Mai cu seamă că se identifica oficial ca cetățeancă austro-ungară de naționalitate germană şi religie romano-catolică. Las ‘că, spre sfârșitul vieții se declara româno-ortodoxă. Împrejurările i-au dictat suveran atitudinea aceasta fluctuantă. Aşadar, registrul parohiei din Vlăhița precizează că Rozália s-a născut la 26 septembrie 1859, drept copil legitim al lui Ergézi János şi Ágoston Zsuzsánna. Era a doua născută într-o familie cu cinci prunci. Originea părinților: secui; religia – romano-catolică. Tatăl – miner, născut în Bucovina. Mama venise pe lume în satul secuiesc Racu-Ciuc. Bunicii din partea tatălui Rozáliei (familia Ergézi János şi Ballaschin Mária) au fost colonizați la Vlăhița, ajungând din Bucovina, când aici s-a construit o fabrică metalurgică și se căuta mână de lucru adecvată: mineri și metalurgiști. Bunicii dinspre tată erau de origine germană, dar limba vorbită în familia Rozáliei era maghiara (după mamă), Vlăhița fiind, însă, o colonie minieră şi industrială secuiască. Rozália învață, deci, limba maghiară de la mama ei, Ágoston Zsuzsánna, iar limba germană de la bunici. Urmează patru clase la școala elementară din localitate. Copilărie grea, munci istovitoare în gospodărie. La 13 ani îi moare părintele. Rămâne orfană, mama având de întreținut cinci copii. Ce viitor avea Rozália în aceste condiții? Existau câteva posibilități, între care – după cum notează cercetătorul – și aceea de «a se angaja ca slujnică într-un mare oraș». Mobilul primordial: „câștigul”. Dar mai existau şi alte motivații: «posibilitatea învățării, dobândirii unei experiențe şi formarea de maniere, încât să devină gospodine mai pricepute, să vadă lumea». Nu era exclus «și un dram de sete de aventură». Toate acestea «erau codificate în modelul de viață al slujnicelor». Şi astfel, Ergézi Rozália alege Bucureștiul, călătorind cu o căruță prin Valea Homorodului până la Rupea. De aici, prin Brașov, ajunge cu trenul în Gara de Nord. Avea în jur de 19-20 de ani. Chiar de o vârstă cu cofetarul de la patiseria din vecinătatea prăvăliei unde se angajase. Cine era acel cofetar? Nimeni altul decât tatăl viitorului poet ilustru, cel mai mare de la Eminescu încoace, și doar cu acesta comparabil. Ca și în cazul mamei lui Arghezi (Ergézi Rozália), și în situația tatălui său (Nae Theodorescu), a curs multă cerneală, s-au întreprins multe investigații, s-au iscat destule controverse până să se ajungă la identificarea lui reală. Se admite astăzi, mai ales în urma precizărilor lui Constantin Popescu-Cadem, că acest Nae Theodorescu, „comersant”, tatăl real al copilului Ion N. Theodorescu, s-a născut în anul 1859, la Craiova, din părinții Tudor, de meserie cojocar, din Târgu Cărbunești (de unde și patronimicele Cojocaru și Cărbunaru) și Bălașa. După decesul soțului, Bălașa, împreună cu fiul Nae, se mută la București, unde Nae se angajează ca ucenic cofetar. Mai târziu, în 1878, devine proprietar, deschizându-și o cofetărie pe Șoseaua Kiseleff. Este momentul – susține eseistul Ferenczes István – când «intră în imagine» o slujnică secuică, «adevărata mamă a viitorului poet», Ergézi Rozália“, notează Vladimir Udrescu.   Povestea de iubire Între Rozália și Nae se înfiripă o poveste de iubire, mai ales că lucrau la o distanță mică unul de celălalt. Rodul iubirii lor, susține scriitorul secui, este chiar poetul Tudor Arghezi. Nae nu se căsătorește, totuși, cu Rozália și o preferă Anastasia Petrescu, care provenea dintr-o familie bogată. Este posibil ca Arghezi să fi trăit o perioadă la Vlăhița, la bunici, și chiar să fi urmat școlile cu predare în limba maghiară. „Se angajase la negustorul de mărfuri coloniale, Manole Pârvulescu, la „băcănia” acestuia, numită „Steaua României” de pe Calea Victoriei. Între cele două unități comerciale – una a lui Nae Theodorescu, cealaltă a lui Manole Pârvulescu – era o distanță de circa 100 metri. Nu este de mirare că, între cei doi, Rozália şi Nae, se încropește, astfel, o relație de dragoste. Consecința? Slujnica rămâne însărcinată cu cofetarul, pe atunci rentier. La 24 mai 1880, Rozália va da naștere unui prunc, înregistrat sub numele Ion N. Theodorescu, poetul Tudor Arghezi de mai târziu. Tatăl, Nae Theodorescu, nu se va căsători, însă, cu Rozália, ci o va lua de soție, în 1883, pe numita Anastasia Petrescu, pe a cărei avere se sprijină, pentru a deveni independent. Se mută la Pitești, ia în arendă moșii, devine acționar la bancă, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă funcționar de bancă. (...) Ce se întâmplă, însă, cu Rozália în acest răstimp? În situația dată – mai târziu având și un alt fiu, Alexandru, născut nelegitim, dar recunoscut apoi oficial de tatăl real, Manole Pârvulescu, comerciantul în băcănia căruia lucra – Rozália trebuia, totuși, să-şi poarte corabia printre meandrele potrivnice ale vieții. În plus, mai are și obligația de a alăpta un alt prunc, viitorul pictor Jean Al. Steriadi, devenit astfel „frate de lapte” al lui Arghezi. De voie de nevoie, era obligată să lucreze și la magazin, în afara celor două alăptări. Actele descoperite până în prezent stabilesc că, până la trei ani, Arghezi a stat cu mama în București. Studiind împrejurările, Ferenczes nu exclude posibilitatea ca micul Arghezi să fi fost dus şi acasă, la bunica, în perioade mai mari sau mai mici, la Vlăhița, sub Munții Harghitei. Era vremea anevoioasă când Rozália pierduse orice speranță de a mai fi luată în căsătorie de Nae Theodorescu. Arghezi însuși îl informează pe Kányádi că „a petrecut trei veri fericite” în zona Băilor Homorod. E posibil – conchide Ferenczes – ca, în aceste intervale, Arghezi să fi învățat ungurește. Nu este exclus să fi frecventat școala din Vlăhița: la început de an, câteva săptămâni sau o lună... Mai cu seamă că, în Transilvania, anul școlar începea la 1 septembrie, iar în Regat – la 15 septembrie ori la 1 octombrie. Și, până să-l aducă pe băiat la București, l-a înscris la școala locală. E semnificativ că, la școală, în București, la apelul învățătorului, copilul Arghezi răspunde, în loc de „Prezent!”, „Itt vagyok!”, adică „Aici sunt!”. Este de presupus că, din pricina agitatei și tristei lui copilării și adolescențe, Arghezi a rămas marcat sufletește toată viața“, mai remarcă poetul Vladimir Udrescu.   Relația cu tatăl Nae Theodorescu nu și-a neglijat copilul, dar, la un moment dat, între aceștia survine o ruptură. „Din documentația existentă, se deduce că Nae nu şi-a neglijat, totuși, copilul nelegitim. L-a sprijinit material, cumpărându-i, între altele, chiar și o motocicletă, pentru a parcurge mai lesne drumul din Capitală la Pitești. Ceva mai târziu, relațiile părinte-fiu se deteriorează. Adolescentul începe a frecventa cafenelele literare, ceea ce tatălui nu-i convine. Junele intră în cenaclul poetului Alexandru Macedonski, debutând în revista Liga ortodoxă, la 16 ani, cu poezia Tatălui meu, semnată Ion Theo, la sugestia mentorului revistei Literatorul, recte Macedonski. Poezia e o primă atestare scrisă a ruperii legăturii cu părintele său natural“, mai notează Vladimir Udrescu în lucrarea publicată în revista Portal Măiastra. Anii copilăriei şi-au pus amprenta asupra scriitorului pentru tot restul vieții. „Perioada aceea îl apăsa; devenise irascibil, insensibil cu ai săi, chiar ostil. Un răzvrătit. Viața de familie nu-i oferea suficientă siguranță şi afecțiuni. Erau situații care l-au obligat de mic să presteze diferite munci: meditator, cioplitor în piatră ca ucenic. Oricum, comportamentul ireverențios de mai târziu față de mama lui naturală își are obârșia în acest anotimp al vârstei. De reținut, totuși, că Arghezi – conform mărturisirilor fratelui său vitreg, Alexandru – învățase de mic trei limbi: româna, maghiara (și nu „puțin”) și germana. Ca, de altfel, și fratele lui, Alexandru, avocatul de mai târziu. Din acest punct de vedere, al însușirii limbii maghiare şi al conviețuirii în mediu unguresc, observația unui cercetător al existenței argheziene, Mirel Anghel, pare plauzibilă“, spune Vladimir Udrescu.   „Bona“ lui Mitzura şi Baruţu Rozália nu a putut fi fericită, deoarece niciunul dintre bărbații cu care avea copii n-a dus-o la altar. Ea a avut o viață foarte grea, dar s-a ocupat de creșterea nepoților. A stat o perioadă în casa lui Alexandru, fiul ei care devenise avocat, după care se mută în casa lui Arghezi, care o prezenta drept bona copiilor. A rămas suspendată între două familii. Pe copilul Ion N. Theodorescu l-a crescut și l-a dat la școală, locuind o vreme în casele negustorului Manole Pârvulescu, angajată la prăvălia lui. Celălalt băiat al ei, Alexandru – născut la 11 ani după fratele vitreg Ion, din relația cu „patronul” Manole Pârvulescu – își amintește că viitorul Tudor Arghezi îi spunea „tată” lui Nae Theodorescu și „mamă” Rozáliei. După ce-i moare tatăl Manole, fiul Alexandru, devenit avocat, căsătorit și cu copii, o reține pe mamă în aceeași locuință. Astfel că acum Rozália, ajunsă şi bunică, are şi grija nepoților. Cinci cu toții. Doi de la Alexandru şi trei de la Ion. Unul se numea Eliazar şi provenea din prima căsătorie a poetului (1912) cu o profesoară, Constanța Zissu, de care s-a despărțit curând. Fiul, născut la Paris, rămâne în custodia tătâne-său, care-l aduce în țară. Îl crește, bineînțeles, bunica Rozália, până la 20 de ani, când el se întoarce definitiv în Franța, unde se realizează ca fotograf și regizor de film, sub numele Eli Lothar.   Arghezi se recăsătorește cu Paraschiva Burdea (1916), originară din Bucovina şi fără școală. Cei doi copii rezultați din acest mariaj, Mitzura şi Baruţu, rămân tot în seama Rozáliei. A se mai adăuga la această corvoadă casnică și prezentă părinților copiilor, de la caz la caz. Poate deduce oricine situația complicată, precară și apăsătoare a acestei femei trudite, dar împăcate cu soarta. Fără a mai socoti povara a cinci nașteri (cu două pierderi de făt și un deces al unui nou-născut). Este limpede că a avut o viață zbuciumată, trebuind să robotească toată ziua în gospodărie. Să mai pomenim şi că – după ce i-a crescut, îngrijindu-i ca o adevărată „bonă”, pe Mitzura şi Baruţu la Mărțișor, unde a fost adusă chiar de poet – Paraschiva Burdea a alungat-o câinește într-o locuință cu chirie. Oare a câta prin care s-a perindat? Singurul cuvânt potrivit pentru a defini tulburata existență a Rozáliei nu poate fi decât: terifiantă.  O viață traumatizată, cu minime satisfacții. Cum se va fi simțit oare această femeie în casa primului ei fiu născut, Ion (devenit Tudor, după bunicul patern), când acesta o prezenta cunoscuților drept „bona germană” a copiilor săi?“, arată Vladimir Udrescu.   Mama lui Arghezi a murit într-un un spital de psihiatrie Rozália are un sfârșit tragic, la fel cum i-a fost și viața. Ea moare într-un spital de psihiatrie, fiind îngropată, inițial, în curtea unității, după care într-o groapă comună. „Spre sfârșitul vieții – când Rozália începe a purta povara multor boli – ambii fii o internează la un spital de psihiatrie de lângă București. Este încă lucidă și, cu cele patru clase ale ei, încă „citește şi scrie frumos”. Răspunde pe loc și comod la întrebări și are privirea trează pentru tot ceea ce o înconjoară. Emoțional, însă, e indiferentă – constată cercetătorii care au studiat arhiva stabilimentului. Dar devenise o epavă, sfârșitul i se apropia, fiind total neglijată şi părăsită de copii. Moare la 31 iulie 1944. Înmormântată inițial în curtea spitalului, în absența fiilor ei, iar apoi, prin desființarea cimitirului, osemintele-i deshumate fiind puse într-o groapă comună, într-un țintirim din apropiere“, mai arată Vladimir Udrescu.   Cercetare de valoare Poetul Vladimir Udrescu consideră că scriitorul secui Ferenczes István a reușit să facă o cercetare remarcabilă, din care rezultă, fără niciun dubiu, că mama lui Arghezi este Ergézi Rozália, de la care şi-a preluat şi numele: „Prin atari neprețuite precizări se pune capăt bâjbâielilor, presupunerilor, mistificărilor în privința unui segment esențial din biografia autorului Florilor de mucigai. Aşadar, mama reală a lui Tudor Arghezi este Ergézi Rozália, născută la 26 septembrie 1859, în localitatea Vlăhița / Szentkeresztbánya din actualul județ Harghita, trecută la cele veșnice la 3 iulie 1944 în București. Totuși, după cum au constatat unii istorici literari, Tudor Arghezi „nu și-a renegat întru totul mama”. Să se fi ascuns cumva în atitudinea lui sfidătoare o secretă ocrotire a ființei care i-a dat viață? Tot ce se poate. Fiindcă, nu o dată, el a fost în stare și de gesturi afectuoase, de tandrețe filială. Să fi dorit poetul s-o protejeze astfel de curiozitățile şi bârfele crude ale celor din preajmă? Greu de știut. Să-l fi apăsat atât de grav faptul că este copil din flori? Foarte plauzibil. Poate doar opera să mai dea un răspuns cât de cât înțelegător. Iar creația lui (inclusiv cea publicată postum) chiar dă un răspuns, deși nu întotdeauna cu convingere. Din tot ceea ce a scris autorul, portretul complex al mamei trebuie căutat cu migală, așadar, în desenul din covor, în caligrafia mozaicală a scrisului său. Chipul unei femei care a luat singură viața în piept, fiind când melancolică sau aspră, când vulnerabilă ori pătimașă, când, cum se spune, terorizată de istorie. Cum a fost-cum n-a fost, Ergézi Rozália a devenit mama („mamă bună, mamă mică”) celui mai însemnat poet român al veacului XX. Adică ființa pe care a înnemurit-o indirect, la urma urmei, întâiul ei născut, prin adoptarea numelui ei de familie, ușor modificat prin pronunție românească: Arghezi. (Nu stă în picioare afirmația poetului, conform căreia pseudonimul şi l-a luat de la numele râului Argeș). Nu este semnificativ faptul că scriitorul nu şi-a păstrat, până la urmă, numele tatălui (Theodorescu) şi nici nu şi l-a luat pe cel al bunicului Tudor (Cojocaru sau Cărbunescu)? Pe frontispiciul monumentului literar, ridicat de el din „cuvinte potrivite”, a înscris, astfel, cu ageră intuiție numele Arghezi. Psihanalitic, asta mărturisește totul despre relația specială cu mama sa. În mod explicit, el i-a adus un sensibil omagiu. Rozália trăiește prin opera fiului, atâta vreme cât aceasta va dăinui. Dar, ca să fim drepți, adevărul gol-goluţ despre ecuația mamă-fiu nu va fi cunoscut niciodată pe de-a-ntregul. Taina aceasta a fost luată pentru totdeauna în mormânt de către acest cuplu, situat pe o traiectorie cu intensități afective variabile“.