MARIOARA GODEANU
Minunile d-nei Marioara Godeanu
"Toate structurile vii şi nevii sunt pătrunse de spiritul lui Dumnezeu"
Plante care leşina de frică
Copaci care ţipă când mor
Nucul care transmite arii de operă
Piramida care purifica apa
Doamna Marioara Godeanu este un distins biolog. Eminent cercetător şi profesor, are studii şi realizări de valoare internaţională, recunoscute şi premiate de mari foruri ştiinţifice ale lumii: un dulap plin cu titluri, diplome şi medalii. Cu toate astea, prin natura descoperirilor sale, doamna Godeanu pare mai degrabă o mare maestră a alchimiei, o magiciană care a izbutit să fabrice în retorte minuni: o piramidă construită după proporţia piramidei lui Keops, în care apa se purifica de la sine şi vegetaţia creşte mai repede că în exterior, un film (răsplătit cu multe premii internaţionale) în care a demonstrat că natura poseda un sistem perfecţionat de transmitere şi receptare de informaţii: plantele vorbesc între ele, au sentimente şi trăiri afective, râd de bucurie şi plâng de durere, asemenea oamenilor.
Dar cea mai mare descoperire a doamnei Godeanu este realitatea de dincolo de graniţele ştiinţei, o realitate pe care tot mai mulţi savanţi ai mileniului o recunosc: prezenta Creatorului Unic în toate formele de manifestare ale materiei din Univers.
Alarma în lumea plantelor
Nu trageţi în flori
- Doamna Marioara Godeanu, cei care vă cunosc spun că faceţi miracole. De pildă: că vă puneţi mâinile deasupra unor pietre şi ele încep să emită o energie vizibilă pe ecranul computerului...
- Nu e nici un miracol. Pietrele sunt şi ele structuri vii. Sunt supuse aceloraşi legalităţi ca şi organismele vii şi pot acumula informaţie. Reţeaua cristalină este vie. Cristalul este viu, el poate acumula şi transmite informaţie. Prin gândire şi concentrare poate fi influenţată încărcătură energetică a structurii cristaline pe care o au pietrele.
- Dar dialogul dvs. cu plantele cum a început? Ce v-a făcut să credeţi că plantele sunt fiinţe ce pot comunica?
- Povestea a început în 1975, la o sesiune de experimente care priveau testele de toxicitate efectuate asupra plantelor. Atunci am observat cu surprindere că plantele-martor, care se aflau la o oarecare distanţă de plantele supuse experimentului, mureau în număr mai mare decât cele care erau otrăvite efectiv. La început, am crezut că studenţii şi laboranţii nu sunt atenţi când folosesc substanţele. Dar imediat după aceea mi-am dat seama că planta-martor, cea care asista la "execuţia" suratei ei, primea un semnal de la "condamnată la moarte" şi suferea la fel de mult ca şi ea, ba poate chiar mai mult. Atunci mi-am spus: acesta este obiectivul biologiei viitorului, transmiterea informaţiei între structurile vii, respectiv - comunicarea între plante. Am reluat imediat experimentele în condiţii speciale (să nu fie nici un factor care să perturbe desfăşurarea lor) şi, mergând din aproape în aproape, am ajuns până la folosirea metodei de captare a imaginii în infraroşu. Concluzia a fost clară: plantele comunică între ele printr-un sistem energo-informational, adică îşi transmit una alteia informaţiile prin emisie şi captare de energie.
- Ce conţin aceste mesaje în cazul experimentelor dvs.?
- Plantă care urmează să fie agresata (să i se aplice substanţa toxică ucigaşă) dă un semnal înainte să înceapă agresiunea împotriva ei. Pe imaginea în infraroşu apare un halou care se intensifică înainte de momentul începerii agresiunii. Dar foarte important este faptul că şi plantei-martor, aflată la distanţă sau separată prin polistiren, i se întâmpla acelaşi lucru, ca şi cum şi ea ar fi agresata. Haloul, aura energetică respectivă, apărea în zonele periproximale (dincolo de marginea frunzei). Bineînţeles, s-au făcut experimente la diferite temperaturi, în camere special climatizate, ca să nu se modifice parametrii, şi am constatat că, într-adevăr, aceste plante îşi transmit între ele mesaje. Ba şi mai mult, literatură de specialitate afirma că atunci când un dăunător intra într-o pădure (tăietori de lemne, de pildă), pădurea este deja informată de apariţia sa. În condiţiile tehnologiilor moderne, aceste afirmaţii sunt lesne de dovedit, prin conectarea senzorilor la un computer. Strigătele pădurii se văd pe ecran.
- Aţi realizat două filme care au făcut înconjurul lumii, întorcându-se acasă încărcate de premii: "Dincolo de tăcerea plantelor" şi "Sensibilitatea plantelor". Cum aţi izbutit să le duceţi la bun sfârşit, având în vedere că le-aţi realizat la începutul deceniului trecut? V-a trebuit mult curaj...
- Într-adevăr, primul a fost realizat în 1981, iar al doilea a fost aprobat în august 1982, chiar după scandalul cu Mişcarea Transcendentală. Eu nu făceam parte din grupul transcendentalilor, dar am lucrat cu profesorul Manzatu, cu profesorul Milcu, am lucrat cu foarte mulţi dintre cei care au intrat în această poveste ciudată. Chiar şi noi ne-am mirat când C.C.-ul ne-a aprobat filmul. Credeam că vom fi făcuţi praf cu el cu tot. "Sensibilitatea plantelor" era mai mult decât o bombă, mult mai mult decât avusesem noi curajul să spunem până atunci. Chiar ni s-a dat voie să-l trimitem în Brazilia, la un festival de film ştiinţific, de unde s-a întors cu Marele Premiu. În privinţa primului film ("Dincolo de tăcerea plantelor"), Televiziunea Romana l-a vândut cam în 15 ţări. Pe post, a intrat însă foarte greu, fiind difuzat pe fragmente, la Teleenciclopedia. Şi pentru că numele autorilor era scris foarte mic, lumea a zis: "Ce film american grozav au dat despre plante!". Pe noi ne-a umflat şi râsul, dar şi plânsul, pentru că filmul era al nostru.
Un călău demascat
- Cum aţi lucrat, efectiv, la realizarea acestor filme?
- Lucrăm în echipă, în după-amiezile şi nopţile de după program, dar eram toţi tineri şi entuziaşti, iar faptul că făceam totul pe ascuns marea miza. Filmăm şi experimentăm în acelaşi timp în laboratorul de fonoaudiologie (se făceau teste cu copiii care aveau deficienţe auditive, pentru a li se face proteze foarte moderne la vremea aceea), cu ajutorul unei echipe de la Studioul "Alexandru Sahia", cu regizorul Mircea Popescu, pentru care am deosebita stimă şi consideraţie. Am lucrat cu un aparat vechi, din timpul războiului, dar dacă ar mai fi fost încă o cameră de luat vederi, care să înregistreze întâmplările din laborator, cred că ar fi ieşit încă un film extraordinar (cu substrat ştiinţific, bineînţeles). De exemplu, la un moment dat a trebuit să schimbăm operatorul, pentru că îi cam plăcea să bea şi din cauza asta se modifica semnalul plantelor. Apoi, muscatul unei roşii (roşia e şi ea un organism viu) a dat un semnal fantastic. Înainte de începerea filmărilor, ne-am testat toţi, ca să vedem la care din noi plantele dau alarma cea mai mare. Ei bine, semnalul cel mai mare (aura care apărea pe ecran) apărea la mine, pentru că eu eram programată să tai plantele, să le stresez, să le provoc suferinţa şi dureri. Detectaseră din tot grupul cine urma să fie "torţionarul" şi lucrul acesta se vede pe film. Dar apogeul acestor relaţii ciudate s-a petrecut într-una din zile, când ne-am dat seama că ceva nu este în regulă, fiindcă semnalele plantelor erau disperate, şi până să ne dăm seama, deasupra mea a explodat un bec de iod. Am realizat atunci că anticipaseră accidentul (recepţionaseră înainte semnalul defecţiunii tehnice - încălzirea becului). Am avut noroc că nu mi-a luat părul foc. După câteva zile, am descoperit chiar cioburi de sticlă în pielea capului, dar am fost aşa de încântaţi de faptul că plantele sesizaseră întâmplarea, încât nu ne-am mai controlat să vedem dacă am păţit ceva. Nu ştiu dacă mai există filmul nostru, originalul se pare că a fost forfecat pentru nu ştiu ce festivitate de partid.
- Nu mai lipsesc decât vorbele, pentru că plantele să fie oameni...
- Să ştiţi că am realizat şi sistemul acustic. Unul dintre cei mai buni electronişti pe care i-a avut România (a fost silit să emigreze în Canada) a realizat un aparat de transformare a semnalelor din domeniul ultra-acustic, în domeniul obişnuit de frecvenţă. Apoi, am introdus metoda grafică de înregistrare pe potenţiometre şi cea de captare în infraroşu. Când am început să descifrăm, să traducem semnalele respective, ne-am trezit că aveam semnale diverse, mergând chiar până la cele psihice, de natură sentimentală, deci psihoempatie. O modificare energetică tradusă acustic arata cum plantele tipa, plâng, cânta, se bucura, ba şi mai mult, reacţia lor la diferiţi stimuli: agresiune, audiţii muzicale, stări de emoţie, patologie umană (semnalele respective au fost date în film). Pe de altă parte, pot să vă spun că experimentând pe ficus sau pe opuntia (limba-soacrei), plantele pe care le vedeţi aici, în laborator, prindeam postul de radio cel mai apropiat. Dar una dintre experienţele cele mai interesante a fost făcută la Periş, unde Elena Cernei, cunoscută interpreta de operă, avea un nuc imens, foarte bătrân. Punând senzorii pe frunzele lui, am prins emisiunea de muzică a lui Iosif Sava, vocea lui foarte clară. Deci, nucul nu numai că primea informaţia şi o retransmitea, dar avea şi capacitatea de a selecta frecvenţă pe care primea semnalul. Atunci ne-am amintit ceea ce ne povesteau bunicii noştri: că în timpul războiului, ţăranii ascultau radioul cu galene, lipind firele de un cartof. Deci cartoful, fiind un organism viu, era sursa de obţinere a informaţiei. Toate experimentele acestea ne-au determinat la un moment dat să introducem un program de cercetare, dar n-am reuşit, deoarece se făcea apel la metode care intersectau domenii interzise la vremea aceea.
Florile melomane
- Deci, plantele mai mari funcţionează ca şi nişte antene? Primesc şi transmit semnale?
- Da. Şi pasul următor a fost să vedem dacă nu cumva şi propriile noastre organisme interacţionează cu plantele, să vedem dacă nu cumva aceste fenomene sunt valabile pentru toate structurile vii. Şi atunci, am continuat experimentele începute cu doamna Elena Cernei, privind influenta empatică a gândului asupra plantelor. Mai întâi, ea cânta ariile ei preferate din Carmen sau Trubadurul, şi asta le impresiona foarte tare pe plante (acul cromografului înregistra un semnal al plantelor emis la auzul vocii ei). După aceea, dădeam foaia înapoi şi pornea încă o dată acul cromografului, în vreme ce d-na Cernei canta aceleaşi arii de operă, dar doar în gând. Ei bine, semnalele obţinute erau similare. Plantele citeau gândurile! Îmi amintesc că la realizarea filmului "Sensibilitatea plantelor" s-a petrecut o altă întâmplare ciudată. La cântecul Mariei Tănase, Cine iubeşte şi lasa (interzis de regia muzicală, fiind considerat mistic), plantele reacţionau cu o sensibilitate acută, mai ales la incantaţia "Cine iubeşte şi lasa/Dumnezeu să-i dea pedeapsa"; aproape că simţeai durerea în reacţia lor. După demonstraţiile cu Elena Cernei, am cunoscut-o şi pe Gabriela Cegolea, şi ea cântăreaţă de operă (a făcut experimente extraordinare privind sunetul). Încet, încet, în jurul nostru s-au strâns foarte mulţi specialişti şi au început să apară fundamentări ale celor descoperite de noi. În 1987, am luat premiul revistei "Flacăra" pentru "atestarea fenomenului de comunicare la plante", deşi la acea dată ni se interzisese, deja, cercetarea în acest domeniu. În 81, comunicarea plantelor era un subiect periculos chiar şi de gândit, pentru că se implica ideea informaţiei pe care o furnizează în general materia, până la nivelul transmiterii de la distanţă a informaţiei - e vorba, deci, despre hipnoză, telepatie, biostructura. Sigur că lucrurile acestea existau în literatură de specialitate din lume, dar accesul la ea a fost foarte dificil pentru noi. Interesant a fost să constatăm, atunci când am putut folosi şi noi acele surse de informaţie, că deşi noi modificasem condiţiile de experimentare în comparaţie cu occidentalii, ajunsesem mai aproape de metodologia care să evidenţieze asemenea fenomene.
Un singur tipar în tot Universul: Spiritul divin
- Glumind puţin, credeţi că ar trebui să mergem la concert cu ghiveciul de flori melomane sub braţ?
- Nici chiar aşa, dar dacă am alege pentru audiţiile noastre de-acasă o muzică lipsită de agresivitate, clasică în special, acest lucru le-ar prinde foarte bine, şi plantelor noastre din apartament. Imaginaţi-vă că vedeţi în infraroşu cum "înfloreşte" aura, că vedeţi fluidul acela strălucitor care apare în jurul ei când planta se bucura de muzică pe care i-o oferiţi, ba chiar şi de semnalul dat prin gând.
De fapt, ar trebui să începem prin a fi buni cu toate fiinţele din jurul nostru, chiar dacă nu vorbesc acelaşi limbaj cu noi.
- Ce-aţi simţit după primele experimente, când aţi descoperit că şi lumea plantelor este vie, că vorbeşte şi simte la fel ca şi noi?
- Am înţeles că trăim într-o lume unde nu suntem singuri şi unde nu putem face orice. A fost o imensă bucurie, dar şi începutul unui sentiment al responsabilităţii, pentru că descoperi că poţi influenţa extrem de mult ceea ce este în jurul tău şi invers, acţiunea tuturor fiinţelor vii din această lume poate avea influenţă asupra vieţii tale. Pentru mine, a fost şi confirmarea ideii de unitate în diversitate a lumii vii, a descoperirii prezenţei în toate a spiritului, a energiei care animă orice structură vie sau chiar nevie (aparent doar!) din lumea care ne înconjoară, confirmarea identităţii modelelor la nivel micro şi macro-cosmic.
- Mi se pare mie sau vorbiţi despre Dumnezeu?
- În privinţa aceasta, există o dispută foarte aprinsă... Noi, toţi, am fost crescuţi în ideea de evoluţionism şi considerăm că Universul porneşte de la simplu la complex, după care, probabil, există un colaps şi reîncepe un alt ciclu. Sunt o mulţime de teorii în acest sens. Aş vrea să spun, totuşi, că elementele sistemului evoluţionist merg din punct de vedere logic până la nivelul de maimuţă. Dar de la maimuţă la om, acest hiatus care apare, aceasta ruptură de verigă, lipsa de dovezi, ne face să ne întrebăm cum a apărut, totuşi, omul, în forma lui cu raţiune? Pornind de aici, lovindu-ne tot timpul de întrebări şi răspunsuri, s-a pus problema existenţei câmpului fundamental, a faptului că toate structurile vii şi nevii au un model informaţional, adică sunt pătrunse de spiritul lui Dumnezeu.
Dumnezeu e în toate. Eu sunt convinsă de existenţa sa. E mai puţin relevant pentru dvs. dacă vă spun asta. Important este că, într-adevăr, există acel cineva care îţi programează de la început viaţa. De aici apare ideea de determinism, de aici apare ideea că întâmplările nu sunt simple întâmplări.
Piramida de la Piteşti
"E bine că omul să trăiască acolo unde a băut prima apă"
- O altă realizare "miraculoasă" care vă aparţine este şi piramida de la Piteşti, construită în epoca Ceauşescu. Cum aţi izbutit să obţineţi acordul autorităţilor comuniste, în legătură cu o idee atât de nouă şi de "bizară"?
- Nu-mi explic nici acum, după atâţia ani. Ştiu numai că ministrul Florescu Mihai, care era la Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie, a văzut modelul făcut de mine în miniatură (pe care îl foloseam pentru studiul efectului de piramidă) şi m-a întrebat dacă nu cumva am proiectul şi pentru o piramidă mai mare. M-am mirat şi eu când am zis: "Sigur că da" şi, deşi nu mă pricepeam la construcţii, piramida a apărut. Am fost ajutată de doi ingineri arhitecţi, care au realizat planurile la scara 1:10 faţă de piramidă lui Keops, respectând toţi parametrii piramidei din Egipt. Cu toate că ulterior ni s-au pus multe piedici, am fost mirată să constat că am fost sprijinită în acea perioadă de o serie de personalităţi din domeniul politic, oameni foarte pasionaţi în intimitatea lor de asemenea domenii de cunoaştere. Cert este că piramida a fost terminată cu bine în 1985. Mai dificil a fost atunci când Elena Ceauşescu s-a oferit să o viziteze, dar toată lumea m-a ajutat că piramida să nu fie vizitată. Cuplul prezidenţial a trecut numai pe deasupra, cu elicopterul, dar de sus se vedea că o instalaţie obişnuită. Oficial, ea a fost construită ca statie-pilot de urmărire a acţiunii unor organisme (alge, bacterii) asupra apelor uzate, pentru purificarea lor. S-au făcut şi multe studii privind fenomenele de cristalizare, de polimerizare a răşinilor, studii de germinare rapidă, de accelerare a proceselor de creştere.
Dar adevărata noastră bătălie cu instalaţia de la Piteşti a fost pentru a demonstra efectul de formă (al piramidei) asupra apei.
În piramidă, apa se enervează şi ajunge să fie o apă primară, cum sunt apele plate, necontaminate. Pe măsură ce se adăugă în molecula de apă câte o particulă - că e de metal, că e de nemetal sau saruri - i se schimbă informaţia iniţială şi începe o deformare a ei, care duce la o deformare a acţiunii sale. Apa este, şi ea, purtătoare de informaţie. Aceasta este de altfel una din temele noastre de cercetare, şi chiar am mers la brevetare cu câteva proiecte.
- Cine avea acces în piramidă de la Piteşti şi în ce condiţii se lucra acolo?
- Intrarea era permisă numai sub semnătură ministrului şi a mea. De ce? Pentru a nu vulgariza sau pentru a nu aduce informaţii eronate în mediatizarea acestui proiect. În toată această activitate, un mare ajutor am primit din partea colectivului de acolo, fără de care n-aş fi putut reuşi. Din cauza fenomenelor speciale care se petrec în interiorul piramidei (metoda de scanare pe un computer, realizată de doi colegi ingineri, arată că dincolo de imaginea fotografică a piramidei se mai văd şi alte imagini, care se datorează existenţei unui alt tip de informaţii), timpul maxim de lucru acolo este de două ore pe zi.
- Care a fost ecoul în străinătate al realizării acestei construcţii?
- Toată lumea a fost frapată şi se întrebă cum am reuşit noi s-o construim. A fost o surpriză pentru Vest faptul că noi am reuşit să ridicăm la Piteşti o replică a piramidei lui Keops, la scara 1:10 şi, drept urmare, la Geneva, în 1992, am luat medalia de argint; tot în acelaşi an, la Budapesta, ni s-a dat medalia de aur pentru activitatea în ecologie, iar în 1993 am luat Marele Premiu la Salonul Internaţional de Inventica de la Nurnberg, Germania, unde iarăşi a fost o surpriză pentru cele 64 de ţări prezente acolo, că grupul acela de romani a luat Marele Premiu. Dar, între timp, noi realizasem încă o instalaţie similară, cu ajutorul unităţii militare auto-moto 02210 din Bucureşti, aşa că şi aceasta realizare a fost răsplătită prin Marele Premiu de la Nurnberg şi prin cele două medalii de aur primite. A urmat Bruxelles, unde am luat Medalia de aur la Salonul de Inventica şi Premiul special al Organizaţiei Mondiale pentru Proprietatea Intelectuală, prilej cu care juriul a ţinut să precizeze că ţările din Vest au greşit neţinând cont până acum de potenţialul uman al României.
- Cu atâtea succese internaţionale, cum se face că n-aţi rămas peste hotare, în atâtea călătorii pe care le-aţi făcut? Ce v-a ţinut aici?
- În primul rând, până în 89 n-am avut voie să ies din ţară, decât în ţările foste socialiste. Funcţiona, probabil, un sistem de garanţie. Am pierdut, astfel, două burse, una oferită de Suedia, în programul internaţional de energie, şi o bursă în Germania. În octombrie 1989, am fost pentru prima dată în China, lucru care pentru mine a fost extraordinar, vreau să vă spun că pentru cercetarea chineză am un deosebit respect. După aceea, în 90, am fost invitată în Grecia şi aşa a început, într-un fel, ieşirea mea în lume, dar ideea de a rămâne în altă ţară nu m-a tentat niciodată. Poate e şi vârsta; dar nu ştiam cum să "tropăi" să ajung mai repede acasă. Şi nici soţul meu, care a avut o bursă Humboldt de un an de zile în Germania şi care are o educaţie şi o mentalitate în stil nemţesc (Stoica Godeanu, cercetător principal I, director la Institutul de Ecologie Aplicată Bucureşti), nu şi-a dorit această aventură. Şi eu, şi el, suntem mai puţin aventurieri în viaţă şi mai mult în ştiinţă, aici, da, suntem chiar foarte aventurieri. Şi pe urmă, ştiţi cum spunea Coandă: "E bine că omul să trăiască acolo de unde a băut prima apă!" (e vorba de memoria apei, un alt subiect care m-a pasionat şi despre care am putea purta o discuţie separată). Dimpotrivă, la expoziţiile şi saloanele de inventica la care am fost, am simţit chiar o nuanţă de naţionalism care nu îmi e caracteristică, în sensul că simţeam nevoia să demonstrez ce facem noi aici şi că nu-mi e ruşine că sunt românca. Nivelul potenţialului creator în România este destul de ridicat, şi eu sunt foarte mulţumită de studenţii pe care îi am. Se ridică o generaţie în care am foarte mare încredere. Sunt sigură că nivelul cercetării româneşti va fi susţinut de aceşti tineri. Sigur că nu sunt toţi geniali, dar cei buni sunt în număr suficient de mare, că eu să fiu optimistă
Comentarii
Trimiteți un comentariu