AMINTIRI DIN VREMURI DE DEMULT
Până pe la începutul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două localuri: "Mon Jardin" şi "Poarta Alba".
Primul era un restaurant interbelic, cu loji de plus şi ring de dans, iar vara cu o grădină faimoasă. La "Mon Jardin" s-a cântat jazz chiar şi în anii '50, când acesta era considerat "muzica decadenta". Din formaţia de la "Mon Jardin" au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi Johnny Raducanu. A cântat în particular cu această formaţie Yves Montând, care în 1956 a întreprins un turneu la Bucureşti; unul răsunător, întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România interpreţi din Occident. Yves Montând era pe atunci comunist. A susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la "Mon Jardin", unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat împreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie. Frecventau în anii '50 "Mon Jardin"-ul criticii de artă Petru Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi mulţi alţi intelectuali.
Poarta Alba era o cârciumă cu ciorba de burtă şi grătar unde se consumau bere şi alcooluri distilate, inclusiv secărica, populară băutura din anii '50. Într-o seară a nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfa la piaţă la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit pentru că animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură. Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi-a adormit cu capul sub masă stăpânului.
Adio, mama!
La "Poarta Alba" venea autorul versurilor cântecului "Din bucata mea de pâine" ("Din bucata mea de pâine/Am hrănit un om şi-un câine/Omul nu mă mai cunoaşte/Câinele mă recunoaşte"), care putea fi auzit în bodegile de periferie, şi mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă; specie de mult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile pe coli de hârtie, şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea versurile. Unii muşterii drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere o tescovină, o sută de rachiu sau de "Adio, mama!"... Versurile unui poet de cârciumă puteau suna în felul următor: "Eu nu-s decât un vagabond/Bătut de vânturi şi de ploi; /Sunt un gunoi/Dar, din an în an/Îmi fumez pipa mea sub un castan."
Pe vremea "dezgheţului", când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revistă "Magazin" o "Cronică gastronomică", iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant "Continental de pe Calea Victoriei acompaniata de Fărâmiţa Lambru. În pauză, cântăreaţă mergea în bucătăria localului să fumeze cu sete două-trei ţigări, una după alta, împreună cu instrumentistul, care tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în receptor nevasta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o indemna: "Da' să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin... şi pune şi niţel piper..." Plictisită, Maria Tănase îi recomanda între două fumuri de ţigară: "Spune-i, mă, să pună şi nişte căcat!" Prompt, acordeonistul se execută: "Doamna Maria zice să pui şi nişte căcat, pentru că vine şi dumneaei la masă."
Raj Kapoor a înregistrat la Electrecord.
Un alt turneu al unui artist străin care a lăsat urme adânci la Bucureşti, mai ales în cartierele mărginaşe, a fost cel întreprins în 1958 de actorul şi cântăreţul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului "Articolul 420" Raj Kapoor a apărut şi la nouă televiziune - care emitea din 1957 A înregistrat un disc la Electrecord cu piesa "Avaramu" din coloana sonoră a filmului. Pe canavaua acestuia, lăutarii au dat la iveală o manea care s-a cântat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: "Pe Şoseaua Colentina trece Rita cu maşina".
În anii 1959-'60-'61 nu era "politic" să ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă şi magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai şic era importată din RDG, MZ, de 250 cm3, şi Jawa (cehoslovacă). Mai existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână, bucureştenii cu motociclete plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogoşoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date în apartamente particulare, sâmbătă seara, magnetofonul era un simbol de modernitate şi înlesnire. În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După discuri de patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursie la munte, "şcolile medii" având patefon în dotare.
Berlin în locul lui "Modern"
În fostul local "Modern" aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi Sărindar s-a deschis în 1958 restaurantul Berlin, cu specific culinar german, decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germana. La etaj există un bar cu taburete înalte, unde Berea blondă Radeberger, îmbuteliata în sticle de o jumătate de litru, era servită în sonde. Multe dintre restaurantele bucureştene fuseseră rebotezate: Capsa devenise "Bucureşti", de pildă. Athenee Palace îşi păstrase însă hramul şi-l păstrase şi pe Petrică Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. La Capsa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenee Palace venea nouă elita intelectuală fidelă regimului, aflată la loc de cinste între privilegiaţi.
În cele două braserii mai puteau fi văzuţi şi scriitori interbelici străini de gratiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Păstorel Teodoreanu. Acesta din urmă, puţin grizat, într-o seară ieşind de la Athenee Palace, a scos o bancnotă de cinci lei vrând să i-o dea portarului - credea el - galonat şi plin de fireturi, cu rugămintea: "Adu-mi te rog, un taxi." Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat, acesta şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet. "Atunci, adu-mi un vapor".
Katanga, botezată după studenţii de culoare În apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucureşti, într-un imobil prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua existenţa, la parter şi la primul etaj, Cofetăria Nestor, rebotezată "Victoria". La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé şi Mazagrin, cu paiul lipit de sticlă brumată a sondei, bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjada... Specialităţile de cofetărie erau pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi oameni din epocă anterioară instaurării comunismului. Se serveau la "Nestor" profiterol, tort şi merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi "langue de chat", Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prăjituri "Bibescu", cărora ulterior li s-a spus "Toşca", pricomigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turceasca şi cafea-filtru. La parter, pe lângă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele confiate, se vindeau, în cutii, fondante... O braserie cu scaune înalte împrejurul barului fusese deschisă la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu - nouă denumire - care se învecina cu Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenţi de culoare, nu puţini în Bucureştiul epocii, i s-a spus " Katanga ", porecla substituindu-i numele.
Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Roman se desfăşuraseră în Sala Ateneului. Apoi, ocârmuirea s-a gândit să înalte o clădire anume pentru ele şi aşa a fost construită, la sfârşitul anilor '50 Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, în spatele fostului Palat Regal. S-au demolat case vechi pentru că noul edificiu să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai există şi azi magazinul "Filatelia", inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Stirbey Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spaţios, modern pentru acele vremuri, în care se putea lua masa de prânz compusă din două feluri de mâncare cu circa 10 lei.
După ce în Sala Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960,
al treilea conclav al partidului unic, au început să fie proiectate aici filme,
îndeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului, iar din 1962 au început să cânte
pe scena ei solişti străini. Între primii, Domenico, Modugno. În iarna lui 1962
Modugno a cântat aici "Alleluia" şi câteva din compoziţiile sale;
"Volare", "L'uomo în frac", "Piove", rămasă multă
vreme în amintirea romanilor prin refrenul "Ciao, ciao, bambina"... A
înregistrat şi el un disc la Electrecord. În acelaşi an a mai cântat o celebra
soprană peruviană de coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori
cu "Un tango italiano". Era vremea muzicii uşoare italiene - din 1964
Televiziunea Romana începe să retransmită Festivalul de la San Remo. Însă noul
"dezgheţ" adusese cha-cha-ul, muzica latino-americană, concomitent cu
bomboanele cubaneze (din trestie de zahăr, colorate, în formă de inimioară) şi
twist-ul, iar mai apoi Beatleșii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu