Societatea deschisă trebuie apărată

 George Soros: Cine sunt și ce vreau să spun. Așa gândea in 2017. Acuma oare cum gândește? Mai gândește?

”Cu mult înainte ca Donald Trump să fie ales președinte le-am trimis prietenilor o felicitare de sărbători în care le spuneam: ”Vremurile acestea sunt altfel. Vă doresc tot binele într-o lume agitată”. Acum vreau să transmit acest mesaj întregii lumi. Dar înainte de a o face trebuie să vă spun cine sunt și ce valori susțin”, a scris George Soros pentru Project Syndicate.

”Sunt un evreu ungur în vârstă de 86 de ani și am devenit cetățean american după Al Doilea Război Mondial. Am învățat de mic cât de important este ce regim preia puterea într-o țară. Experiența care m-a format a fost ocuparea Ungariei de către Hitler, în 1944. Probabil că aș fi pierit dacă tatăl meu nu ar fi observat gravitatea situației. A făcut rost de identități false pentru familia lui și pentru mulți alți evrei; mulți au scăpat cu viața cu ajutorul lui.

În 1947 am fugit din Ungaria comunistă în Marea Britanie. Când eram student la London School of Economics am fost influențat de filozoful Karl Popper și mi-am format propria filozofie, bazată pe doi stâlpi – nedesăvârșirea omului și reflexivitate. Am împărțit regimurile în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie ”societate deschisă” și pe cea de a doua ”societate închisă”.

Cred că acum trecem prin momente istorice dureroase. Societățile deschise sunt în criză, în timp ce diversele forme de societăți închise – de la dictaturi fasciste la state mafiote – sunt în ascensiune. Cum s-a putut întâmpla asta? Singura explicație pe care o găsesc este că liderii aleși nu au reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor electoratului lor, iar acest eșec a făcut ca electoratul să fie dezamăgit de democrație și capitalism. Mulți oameni au simițit că elitele le-au furat democrația.

După prăbușirea URSS, SUA au rămas singura mare putere, dedicată democrației și pieței libere. Principala evoluție în anii care au urmat a fost globalizarea piețelor financiare, susținută de cei care spuneau că globalizarea va spori bogăția generală. Până la urmă, dacă câștigătorii îi compensează pe cei care au pierdut, aceștia ar putea fi mulțumiți.

Această idee a fost eronată, pentru că nu a ținut cont de faptul că rareori sau niciodată câștigatorii se gândesc la cei care au pierdut. Însă potențialii câștigători au investit mulți bani în promovarea acestei idei, care în cele din urmă a învins. A fost o victorie a liberei inițiative dereglementate, a ”fundamentaliștilor pieței”, cum îi numesc eu. Deoarece capitalul financiar este un ingredinet indispensabil pentru dezvoltarea economică și pentru că doar câteva țări din lumea dezvoltată pot genera ele singure suficient capital, globalizarea s-a extins ca un incendiu. Capitalul financiar a putut circula și a putut evita taxele și reglementările.

Globalizarea a avut ample consecințe economice și politice. A adus convergență între țările bogate și cele sărace, însă a dus la inegalitate atât în țările bogate, cât și în cele sărace. În țările bogate, marile beneficii au fost acumulate de doar 1% din populație. Lipsa politicilor redistributive este principala sursă a dezamăgirii pe care o exploatează dușmanii democrației. Însă sunt și alți factori care au contribuit la asta, în special în Europa.

Am fost un susținător al Uniunii Europene încă de la începuturi. O vedeam ca pe materializarea ideii de societate deschisă: o asociere a statelor democratice care vor să sacrifice o parte din suverantitate spre binele comun. A început ca un experiment curajos a ceea ce Popper numea ”inginerie socială pas cu pas”. Liderii au stabilit obiective tangibile, au stabilit termene și au mobilizat voința politică pentru atingerea lor, știind că fiecare pas înainte va cere un alt pas inainte. Așa s-a ajuns ca Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului să devină UE de azi.

Însă ceva s-a întâmplat. După criza din 2008, asocierea voluntară a statelor s-a transformat într-o relație între creditori și debitori, unde cei din urma nu au reușit să-și îndeplinească obligațiile, iar creditorii au stabilit condiții cărora îndatorații au fost obligați să li se supună. Această relație nu este nici voluntară și nici una egală.

Germania a devenit hegemonul economic al Europei, dar nu a reușit să-și îndeplinească obligațiile la care sunt supuși de regulă hegemonii – să privească dincolo de interesele individuale înguste, către intersele oamenilor care depind de puterea hegemonică. Să comparăm comportamentul SUA după Al Doilea Război Mondial și cel al Germaniei după 2008: SUA au lansat planul Marshall, care a dus la dezvoltarea UE; Germania a impus un program de austeritate care a servit doar interesele sale înguste.

Înainte de reunificare, Germania era principalul motor al integrării europene: dorea mereu să facă ceva în plus pentru a-i convinge pe cei care se opuneau integrării. Va amintiți de contribuția Germaniei pentru a o convinge pe Margareth Thatcher să respecte principiile bugetare ale UE?

Însă reunificarea Germaniei pe principiul 1:1 s-a dovedit foarte costisitoare. Când banca Lehman Brothers a dat faliment, Germania nu s-a simtit suficient de bogată pentru a iniția noi programe. Când miniștrii de Finanțe ai UE au spus că nicio altă instituție financiară sistemica nu mai trebuie lăsată să se prăbușească, Angela Merkel, atentă la dorința propriului electorat, a spus că fiecare stat trebuie să aibă grijă de propriile instituții. Acesta a fost începutul procesului de dezintegrare.

După 2008, UE și zona euro au început să fie disfuncționale. Euro a devenit victima unor legi învechite, iar reformele necesare nu au putut fi aplicate decât după căutarea unor portițe în aceste legi. De aceea instituțiile europene au devenit tot mai comnplicate, iar electoratul s-a înstrăinat de ele.

Ascensiunea mișcărilor anti-UE au împiedicat și mai mult funcționarea instituțiilor UE. Aceste forțe ale dezintegrării au primit un avânt mare în 2016, de la Brexit, de la alegerea lui Donald Trump și apoi de la respingerea prin referendum a reformelor constituționale din Italia.

Democrația este în criza. Chiar și SUA, democrația conducătoare, au ales președinte un șarlatan și un dictator în devenire. Deși Trump și-a îndulcit retorica după alegeri, el nu și-a schimbat nici comportamentul și nici consilierii. Cabinetul său este format din extremiști incompetenți și generali în rezervă.

Ce ne așteaptă?

Cred că democrația va dovedi că rezistă în Statele Unite. Constituția și instituțiile, inclusiv a patra putere în stat, sunt suficient de puternice cât să reziste în fața exceselor puterii executive și astfel să-l împiedice pe Trump să devină cu adevărat un dictator.

Însă SUA vor fi preocupate în viitor cu luptele interne și nu vor putea să promoveze democrația în restul lumii. Dimpotrivă, Trump va avea o afinitate pentru dictatori. Aceasta le va pernite unora să se apropie de SUA, iar alții vor continua liberi politicile dictatoriale.

Mă îngrijorează în special soarta UE, care este în pericol de a intra sub influența președintelui rus Vladimir Putin, a cărui concepție despre guvernare este ireconciliabilă cu societatea deschisă. Putin nu este un beneficiar pasiv al evoluțiilor recente; el a acționat puternic pentru ca evoluțiile acestea să aibă loc. El a recunoscut că regimul său are o slăbiciune: poate exploata resurse, dar nu poate genera creștere economică. S-a simțit amenințat de ”revoluțiile colorate” din Georgia, Ucraina și alte țări. La început, a încercat să controleze platformele de socializare. Apoi, cu o mișcare strălucită, s-a folosit de modelul de afaceri al companiilor media pentru a răspândi dezinformarea și știrile false, dezorientând electoratul și destabilizând democrațiile. Asa s-a ajuns la alegerea lui Trump.

La fel este probabil să se întâmple și în sezonul electoral din Europa în 2017, în Olanda, Germania și Italia. În Franța, cei doi favoriți ai prezidențialelor sunt apropiați de Putin. Dacă va câștiga unul dintre ei, dominația lui Putin în Europa va fi un fapt împlinit. Sper că liderii europeni și cetățenii își vor da seama că aceasta le pune în pericol modul de viață și valorile pe care s-a clădit UE. Problema este că metoda folosită de Putin pentru a destabiliza democrațiile nu poate fi folosită și în sens invers, pentru refacerea respectului pentru adevăr și a viziunii echilibrate asupra realității.

Cu o creștere economică modestă și o criză a migrației scăpată de sub control, UE este pe punctul de a se prăbuși și se pregătește pentru o experiență similară celei din URSS de la începutul anilor 1990. Cei care cred că UE trebuie să fie salvată pentru a fi apoi reinventată trebuie să facă totul pentru asta.”

(R.C.)_Publicat in 01 ianuarie 2017