Mecanismul de autoprotecție împotriva imbecililor nu mai funcționează. (articol preluat)
Nu sunt un expert nici în economie și nici în
politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din lumea pe care
mă aflu este următorul:
Civilizația occidentală a reușit să se impună la scară
istorică și să devină ceea ce este chiar și în ziua de azi (adică un model în
care orice om din orice colț al lumii și-ar dori să trăiască) în baza unui
principiu simplu: dreptul individului de a supraviețui și chiar de a se
îmbogăți nu distrugându-l și furându-i averea semenului său, ci punându-și
mintea la contribuție pentru a crea o afacere, cât de mică, din care
să rezulte un produs (material sau imaterial) mai bun decât cel mai bun produs
existent la un moment dat pe piață.
Așa cum foarte bine observa nu demult un gânditor
contemporan din România, capitalismul nu este doar un sistem economic ci
și (sau poate mai ales) ”o structură socială bazată pe un reglaj fin al
relației individ-stat (…) care s-a dovedit a fi singura din istoria
umanității capabilă să administreze relația dintre individ și stat, în așa fel
încât să capteze creativitatea și spontaneitatea individului spre beneficiul
întregii societăți”.
Acest principiu al competiției pe baza creativității
și nu a distrugerii (și care marchează despărțirea, pe care mulți am dorit-o
definitivă, dintre Capitalism și Evul Mediu) s-a dovedit a fi atât de eficient
încât a adus bunăstare materială nu doar în Occident, acolo unde a fost
gândit și aplicat, ci și în multe alte țări ale lumii, care n-au înțeles și
nu au asimilat niciodată acest principiu.
Oricât de ”sălbatic”, oricât de ”inuman” ar putea fi
considerat de unii (din ce în ce mai mulți) în ziua de astăzi Capitalismul,
electricitatea, automobilul, telefonul mobil, internetul, avionul, toate
acestea și multe alte bunuri de care beneficiază în acest moment întreaga lume
există doar pentru că Occidentul și Capitalismul au
creat condițiile pentru ca ele să existe.
Nu Rusia, nu China, nu Turcia, nu Europa de Est, nu
Coreea de Nord, nu Africa, nu Orientul Mijlociu, nu America de Sud, care, toate
acestea, deși au dovedit în nenumărate rânduri că nu au înțeles și nu au
asimilat niciodată în totalitate principiul de bază de funcționare a
Capitalismului, beneficiază, cu asupra de măsură, de toate aceste creații
capitaliste occidentale, ba chiar,unele din ele, fură cu
nerușinare rezultate ale creativității occidentale pentru a emite
ulterior pretenții de supremație mondială.
Cu toate acestea, este vizibil pentru oricine,
Occidentul a intrat într-o derivă care pare ireversibilă.
Cum e totuși posibil așa ceva?
În ”Legile fundamentale ale imbecilității
umane”, o cărticică de 50 de pagini, scrisă în 1976 (și care a fost
publicată în 2014 și în România, – unde a trecut practic neobservată),
italianul Carlo M. Cipolla (economist cu studii la Sorbona și London School of
Economics, n.1922 – d. 2000) propune o definiție surprinzător de simplă,
concretă și concisă pentru imbecilitate.
Pe scurt, domnul Cipolla spune că un imbecil
este acel om care, prin acțiunile sale, provoacă pagube (materiale sau
imateriale – n.a.) celor din jur, fără să obțină nimic în
schimb, ba chiar uneori provocându-și pagubă lui însuși.
Sunt pe lume, spune autorul, atât de mulți
imbecili încât aceștia constituie „una dintre cele mai puternice și
întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii”.
Acest grup eterogen de oameni, imposibil de determinat
în termeni matematici, este totuși ”mai influent decât Mafia, decât
complexul militar-industrial, decât comunismul – este vorba de un grup
neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici
reguli și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de
o mână nevăzută…”.
Și în orice categorie de oameni, indiferent de sex,
religie sau naționalitate, fie că e vorba de șoferi, medici, măturători,
studenți, oameni ai străzii, bogătași, profesori, analfabeți sau laureați
ai premiului Nobel, există un coeficient alfa, mereu identic (dar ”mereu
subestimat”) de imbecili.
Succesul și, în definitiv, supraviețuirea unei
civilizații, sugerează autorul, depind în mod esențial, de modul în care
civilizația respectivă reușește, nu să elimine Imbecilitatea – ceea ce este
imposibil -, ci să țină sub control această entitate enormă,
întunecată și imprevizibilă.
Cât timp imbecilii nu au nicio putere și niciun
instrument la îndemână cu care să-și propage influența la nivel de masă, cât
timp cei inteligenți sunt respectați, stimulați să creeze, protejați de
influența imbecililor și recompensați (pe cât posibil) pe măsura meritelor lor,
atunci totul merge strună.
Pentru că, da, dacă sunt lăsați în pace, oamenii
inteligenți sunt capabili să tragă după ei societățile, în sus, cu imbecili cu
tot.
Dacă însă acest mecanism de autoprotecție nu mai
funcționează, civilizația respectivă se află într-un mare pericol.
Este, în opinia mea, exact ceea ce se întâmplă
astăzi cu civilizația occidentală: mecanismul de autoprotecție
împotriva imbecililor nu mai funcționează.
Asistăm cu toții, în ultima vreme – dar nu numai în
ultima vreme – la o degradare constantă a calității și nivelului de competență
al oamenilor politici care conduc destinele națiunilor occidentale. Aproape
toată lumea recunoaște asta și este vizibil cu ochiul liber pentru oricine.
Întrebare: oare nu este momentul să începem să
recunoaștem că votul universal, care a fost la vremea lui o victorie strălucită
din punct de vedere al evoluției umanității, are o mare deficiență, și anume
aceea că deschide, din ce în ce mai larg, calea imbecililor de
pretutindeni de a alege în fruntea statelor, cu o precizie din ce în ce mai
bună, de la scrutin la scrutin, pe acei oameni în care se recunosc și
deci în care își recunosc, repet, cu o exactitate crescândă și cu un ”curaj” pe
măsură, simptomele propriei imbecilități și incompetențe?
Oare nu așa s-a ajuns de la George Washington, la
Donald Trump? Oare nu așa s-a ajuns de la Winston Churchill, la Boris Johnson
și (poate mai puțin direct) de la Konrad Adenauer, Jean Monnet și Robert
Schuman la Carles Michel?
Dar dintre numeroșii factori susceptibili a fi
contribuit, de-a lungul timpului, la blocarea acestui mecanism de autoprotecție
al lumii occidentale împotriva propriilor imbecili, aș vrea să mă opresc puțin asupra
unuia dintre cei mai recenți din punct de vedere istoric: efectul toxic
pe care procesul de integrare al țărilor ex-comuniste în structurile
occidentale l-a avut și îl are asupra Occidentului însuși, prin amplificarea
curentului anticapitalist preexistent aici.
În euforia care s-a creat după 1989, Occidentul, cu
desăvârșire convins că prăbușirea sistemului politic și administrativ care l-a
instituit înseamnă automat și ”sfârșitul comunismului”, nu a luat în
calcul efectul devastator la nivel social și uman pe care acest sistem
politic l-a lăsat în urmă în țările pe care le-a controlat.
S-a considerat, în mod fundamental greșit, că, odată
cu creșterea nivelului de trai, țările ex-comuniste, pe care Occidentul a
încercat și încearcă în continuare să le integreze, vor înțelege și vor
prelua sistemul occidental, bazat pe libertatea individuală și a inițiativei
individuale.
Nici acum, după mai bine de 30 de ani, Occidentul nu
înțelege (sau se face că nu înțelege) pericolul mortal pe care îl reprezintă
această eroare monumentală.
(De altfel, ar fi suficient să ne reamintim cum, în
perioada de preaderare a României la UE, liderii occidentali s-au
așezat la aceeași masă și au ”negociat”, de la
egal la egal, fără să impună niciun fel de condiții speciale, cu personaje
precum Ion Iliescu sau Nicolae Văcăroiu, despre care știau foarte bine
cine sunt și de unde vin, și care s-au confirmat a fi maeștri în arta de a maimuțări Democrația
occidentală, ca să avem o imagine asupra nivelului de degradare la care
ajunsese deja în acel moment Occidentul).
Observ, inclusiv în mediile intelectuale din Occident
(acel ”Putregai frumos mirositor”, după cum îl numea Cioran, încă din
anii 1960), o preocupare frenetică de a explica rezistența fostelor țări
comuniste față de principiile de funcționare ale lumii occidentale, prin
anumite ”sensibilități” ale acestora, prin dorința lor de a-și apăra
”tradițiile”, identitatea, suveranitatea, familia etc.
Se vorbește, cu mult succes la public, chiar de
”aroganța” cu care Occidentul a încercat să-și impună principiile în Est. (Dar
care aroganță? Să ceri să fie respectate niște condiții elementare, de bun
simț, pentru funcționarea unei societăți, înseamnă aroganță? Sau poate este
vorba de acea aroganță pe care un imbecil își închipuie că o vede, din instinct
de conservare, atunci când are de-a face cu un om inteligent?)
Să-mi fie iertat dar nu cred că țările ex-comuniste
doresc să-și apere sensibilitățile, tradițiile etc. Ele doresc să apere, instinctiv,
cu totul și cu totul altceva, și anume ceea ce bolșevicii au implementat și
cultivat aici în mentalitatea colectivă, la adâncimi greu de imaginat, timp de
zeci de ani: principiul, mentalitatea, (tradiția?) de tip medieval
potrivit căruia cei care au, au pentru că au furat de la cei săraci și că, din
acest motiv, trebuie să le dea totul celor săraci, adică celor care nu fac
nimic (în afară, eventual, de a se angaja ca salariat sau de a depune
undeva o cerere de ajutor social).
Asta este marea și Sfânta ”Sensibilitate”, marea și Sfânta
”Tradiție” aici, în spațiul ex-comunist.
Ceea ce ni se pare nouă, cetățenilor din societățile
ex-comuniste, de neconceput, până în ziua de azi, este că propria inițiativă,
spiritul întreprinzător, creativitatea, perseverența, pot să producă bunăstare
și bogăție, că la acea bunăstare și bogăție se poate deci ajunge și pe
alte căi în afară de corupție și hoție.
Și nu înțelegem, nu putem asimila acest principiu, din
mai multe motive:
1. Pentru că nu noi l-am
creat, prin eforturile și suferința noastră (eforturile și suferința noastră
au fost inutile, așa cum se întâmplă întotdeauna în comunism și în
orice alt sistem totalitar incapabil să capteze, să încurajeze și să protejeze
creativitatea individuală);
2. Pentru că suntem
convinși, ca urmare a ”educației” de tip medieval/diversionist pe care am
primit-o de la comuniști (și de la continuatorii lor – în România
FSN-FDSN-PDSR-PSD), că e dreptul nostru ”moral”, al tuturor,
inclusiv al celor care nu crează nimic pe cont propriu, să beneficiem de aceleași
drepturi și beneficii ca cei bogați pe care-i vedem la televizor,
adică exact ca cei care și-au pus mintea la contribuție și au creat afaceri din
care rezultă beneficii sociale (plus valoare, locuri de muncă etc);
3. Pentru că am văzut cu
ochii noștri, în zecile de ani de comunism pe care i-am trăit, că la bogăție nu
se poate ajunge decât prin hoție și corupție.
Geniul politic al lui Lenin, ale cărui efecte dăinuie
până în zilele noastre, a fost tocmai acesta, că i-a dezlănțuit pe cei care
formează imensa majoritate a oricărei societăți (și anume imbecilii incapabili
de a crea ceva pe cont propriu – în afară de pagubă), spunându-le: De azi aveți
aceleași drepturi cu cei bogați. Și că a obținut din asta ceea ce și-a dorit,
anume să schimbe lumea. (În ce a schimbat-o s-a văzut)
Ceea ce a ”reușit” Lenin este, în fond, să anihileze
(temporar) Capitalismul prin revenirea la mentalitatea din feudalism, potrivit
căreia cei bogați devin bogați doar pe spinarea săracilor și
că deci, evident, ei, bogații, trebuie eliminați.
Însă ceea ce ar trebui să priceapă cei care astăzi
strigă pe toate drumurile sloganuri anti-capitaliste și care nu mai pot de
grija celor ”defavorizați” este că, dacă la vremea lui, Lenin a reușit să-i
dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase aristocratice care își clădise
averile, într-adevăr, exclusiv prin exploatarea la sânge a celor săraci, ceea
ce încearcă ei, ”anticapitaliștii” de azi, să facă acum (și probabil vor reuși)
este să-i dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase de îmbogățiți care și-a
creat averile pentru că (ei sau cei pe care i-au
moștenit) și-au pus mintea la contribuție și au creat, prin energiile
și banii investiți în afacerile pe care le-au înființat, beneficii întregii
societăți.
Cu alte cuvinte să-i dezlănțuie exact împotriva celor
care le asigură locurile de muncă de care au nevoie pentru a supraviețui.
Anticapitaliștii de azi se comportă ca și cum ar lupta
împotriva unor îmbogățiți veniți din feudalism.
Însă, dacă observăm cu atenție modul lor de a raționa,
cei care par să vină din feudalism sunt chiar ei, ”anticapitaliștii”.
Pentru că Bill Gates nu este și nu a fost vreun
latifundiar sau vreun moșier și nu cred că a furat nimic de la gura săracilor,
ba dimpotrivă. Bill Gates și-a pus mintea la contribuție și a creat, din aproape
în aproape, da, un imperiu, dar nu cu arma și cu biciul în mână, cum au făcut
probabil unii moșieri din România la 1907, și, puțin mai târziu, comuniștii, ci
plecând de la principiul de bază al Capitalismului: să supraviețuiești și să te
dezvolți nu distrugându-l pe celălalt, ca în Evul Mediu sau în
Comunism, ci creând ceva mai bun decât cel mai bun produs (material sau
imaterial) existent la un moment dat pe piață.
Beneficiile sociale incalculabile pe care le-a creat
îi dau unuia ca Bill Gates chiar dreptul moral de a fi făcut
(așa cum probabil a și făcut) anumite speculații, șmecherii, ”hoții” (cum ne-am
învățat să spunem noi, ex-comuniștii) etc, ca să se îmbogățească și mai mult.
Rămâne de văzut dacă milioanele de ”victime” de
pretutindeni ale Capitalismului ”sălbatic”, care în acest moment beneficiază de
locuințe decente, mașini bune, telefoane mobile bunicele, care își permit să
cumpere mii de tone de alimente (din care 40% aruncă direct la gunoi), care
strâmbă din nas că uneori nu găsesc pachetul de unt cu procentajul de grăsime
dorit și care își petrec serile privind ”știrile” la televizor printre sticlele
goale de pe măsuța din față (pe care adesea nici nu catadicsesc să le dea la o
parte ca să înțeleagă ce se întâmplă pe ecran), vor înțelege la timp că
beneficiază de toate acestea nu doar pentru că muncesc pentru ele ci în primul
rând, pentru că au unde să muncească și că acele condiții
în care muncesc, au fost create de cineva în prealabil, prin inteligență și
creativitate.
Și că ”anticapitaliștii”, ca și antivacciniștii,
conspiraționiștii, vestele galbene, militanții ”antirasiști” care distrug
statui ale unor personalități despre care nu știu nimic, invadatorii de la
Capitoliu sau cei care restricționează accesul la filme precum ”Pe aripile
vântului” sau ”Pisicile aristocrate” au în comun un lucru: prin acțiunile lor
provoacă pagube celor din jur fără a obține niciun fel de câștig, ba chiar
provocându-și singuri pagubă.
Să sperăm. În definitiv, până când nu vom vedea sau
auzi despre primii americani sau francezi fugiți din disperare în China ca să
culeagă bumbac, mai putem încă spera la un reviriment al Occidentului.
Sau poate că nu?
Comentarii
Trimiteți un comentariu